În conștiința românilor, cele două nume fac trimitere la realitățile istorice
ale secolului al XIX-lea din Transilvania și România (Regat). Costumul purtat de țărănimea de pe tot cuprinsul teritoriilor locuite de români a reprezentat dintotdeauna costumul popular, adică al poporului care l-a creat și îl poartă.
În acest sens vestimentația/costumul era și este marca distinctivă a purtătorilor prin care se identifică, nu numai ca indivizi, ci și ca neam, etnie și zonă. În acest sens, Dimitrie Cantemir, în ”Descrierea Moldovei”, precizează că cine nu își vorbește vorba și nu își poartă portul, legea pământului, dreptul cutumiar, îl poate sancționa.
- Costum popular românesc zona Oltenia
- Costum popular românesc zona Muntenia
- Costum popular românesc zona Moldova și Bucovina
Respectul pentru costumul din fiecare zonă a fost și este încă un sentiment viu în conștiința românilor, de ieri și de azi, ceea ce explică viabilitatea acestui tip de vestimentație, din cele mai vechi timpuri, conform atestărilor istorice și iconografice; putem spune că astăzi asistăm la o revigorare a sentimentului de respect pentru costumul popular și de asumare a valorii sale identitar-culturale.
Costumul național este răspunsul intelectualității române de la mijlocul secolului al XIX-lea, față de anumiți factori istorici.
În Transilvania, inclusă în Imperiul Habsburgic și apoi aflată sub administrația Ungariei, după înfăptuirea Dualismului Austro-Ungar (1867), elitele române se reunesc în diverse societăți și asociații culturale (Doamnele Române, ASTRA) militând pentru promovarea valorilor culturii populare românești și implicit a conștiinței naționale. Un rol important în acest demers l-a jucat costumul popular femeiesc, purtat de țărănimea din sudul Transilvaniei, în mod deosebit de cel din Mărginimea Sibiului, un costum sobru, elegant și rafinat.
Acest costum a fost promovat ca vestimentație specific românească, fiind purtat la majoritatea evenimentelor culturale pe care le organizau. Soțiile reprezentanților locali ai comunităților sătești, invitați la sărbătorile asociațiilor (primărițe, învățătoare, notărițe, preotese) îmbrăcau costumul din Mărginimea Sibiului, ca emblemă națională. Treptat, acest costum este preluat și de ceilalți săteni, dar este purtat doar la sărbătorile publice ale comunităților, în rest țărănimea își îmbrăca costumul specific zonei. Și în orașe, la diverse evenimente culturale, intelectualitatea română purta costumul din Mărginimea Sibiului pentru a-și exprima identitatea națională.
În România, costumul național (cel femeiesc) s-a impus datorită Casei Regale a României. Dorind să se integreze neamului pe care îl conducea și să-i promoveze valorile specifice, încă din anul 1885, Regina Elisabeta a îmbrăcat costumul popular, cu precădere cel din Argeș și Muscel, la diverse evenimente, apreciindu-i bogăția și rafinamentul broderiilor, eleganța și prețiozitatea materialelor.
1872, Healy George Peter Alexander (1813-1894), ulei pe pânză, Muzeul Național Peleș
Ulterior, Regina Maria a adoptat costumul tradițional ca ținută oficială la sărbătorile națiunii și, astfel, sub patronajul Casei Regale, se lansează o adevărată modă a costumului popular printre doamnele române, fiind adoptat ca emblemă identitară la diverse recepții și evenimente naționale.
Castelul Peleș, colecția Muzeului Național Peleș, foto A. Brand
Înființarea Atelierelor regale pentru realizarea de costume și covoare populare, având ca mână de lucru femeile din respectivele zone, a contribuit la satisfacerea solicitărilor, tot mai numeroase, ale boierimii, burgheziei și intelectualității. Sub prestigiul Casei Regale costumele de Muscel și Argeș devin adevărate embleme ale românilor, fiind asumate și de notabilitățile rurale. Procurarea acestor costume era facilă întrucât existau comercianți care le vindeau prin târgurile frecventate de țărani. Astăzi costumul femeiesc din Muscel continuă să fie numit costum național, perpetuând simultan în conștiința românilor, prestigiul Casei Regale și al culturii populare.
Costum popular românesc zona Oltenia
Costumul popular femeiesc de sărbătoare din Oltenia are ca piesă de bază cămașa cu altiță. Acesteia îi sunt asociate două catrințe pereche (în față și la spate) sau un vâlnic țesut din lână, pieptare din blană sau veste din postav și catifea. Pe cap
femeile căsătorite poartă maramă din borangic și tulpan tivit cu dantelă și mărgele.
Pânza folosită la piesele vechi (secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea) a fost exclusiv țesută manual în gospodărie din fire de cânepă, in, bumbac și borangic. În prezent, pânza nu se mai țese în casă decât atunci când cămașa are decorul ales în război (pânza și decorul se lucrează concomitent).
Meșterițele contemporane și asociațiile familiale își procură pânză din comerț, de la furnizori care, după 1990, s-au specializat în producția de pânză cu densități diferite,
adecvată solicitărilor adresate de meșterițele din satele oltenești. De exemplu în
Romanați este apreciată pânza de bumbac produsă la Ploiești și Covasna. La Mehedinți se folosește pânza de in și pânza din bumbac subțire (topită), procurată
de la Sighișoara, iar la Gorj se utilizează pânza prelucrată industrial din bumbac,
provenită de la fabrici din București.
Firele de brodat – arniciul, mulineul, mătasea naturală (de vierme), mătasea vegetală, mărgelele, firul metalic și paietele se procurau din comerț. În Romanați, la sfârșitul secolului al XIX-lea, mătasea de vierme se vopsea în gospodărie sau la boiangerii specializate din orașele respectivei zone. În prezent, toate categoriile de fire pentru broderie (mătase, arnici, muline, fire sintetice tip PNA) sunt cumpărate din magazine specializate și mercerii, din București, Craiova, Slatina, Târgu-Jiu.
Croiul cămășii oltenești cu altiță se încadrează celui mai răspândit tip de cămașă din România: tipul carpatic, și anume cămașa este confecționată din mai multe bucăți de pânză – una pentru față, una pentru spate, câte una pentru mâneci – toate încrețite în jurul gâtului pe o bentiță îngustă numită guler. Precizăm că doar acest tip de croi permite existența altiței și reprezintă elementul de unitate în toate zonele etnografice ale Olteniei (Mehedinți, Plaiul Cloșanilor, Gorj, Dolj, Nordul Oltului, Câmpia Boianului, Romanați, Vâlcea), cât și în celelalte provincii istorice ale României (Muntenia, Moldova, sudul Transilvaniei), atestând continuitatea de locuire a populației românești.
La cămășile vechi (secolul al XIX-lea – prima parte a secolului al XX-lea), altița era croită separat, fiind o bucată de pânză de cca 20 cm lungime, măsurată în funcție de lungimea mâinii femeii. În Oltenia altița se introduce în structura cămășii, la partea superioară, prin intermediul unei bucăți suplimentare de pânză numită petec, care leagă altița propriu-zisă de guler. Funcția acestui petec este de a nu încreți prea multă pânză sub guler, creând disconfort la purtare. Unirea petecului cu altița, în partea superioară a umărului, este marcată printr-un șir/registru de broderie similar celor din altiță. Mâneca propriu-zisă se prinde de altiță prin intermediul încrețului, un registru de cusătură care are rolul de a aduce la aceeași dimensiune mâneca, cu altița, încrețind la propriu pânza mânecii.
Această modalitate de croire a mânecii cămășii femeiești reprezintă o formă arhaică de realizare a piesei, permițând executarea broderiei pe bucăți (petec, altiță, mânecă). Cămașa astfel confecționată se numește cămașă cu altiță separată și încreț funcțional. Pe măsură ce lățimile de pânză folosite la confecționarea mânecilor au fost mai generoase (peste 35-40 cm) încrețul mânecii devine doar un registru decorativ, pierzându-și funcția inițială. În prezent, mâneca respectivei cămăși cu altiță este lucrată de la guler până la manșetă din aceeași bucată de pânză. Doar în Romanați s-a mai păstrat petecul care unește altița mânecii cu gulerul propriu-zis.
Indiferent de zonă, nu numai în Oltenia, se respectă gruparea tripartită a motivelor: altiță, încreț și râuri. Aceste caracteristici reprezintă elementul de diversitate din fiecare zonă etnografică, având particularități stilistice în funcție de capacitatea creatoare, fantezia și competența fiecărei femei.
meșter Olguța Alexandrina Filip, Cezieni, Olt, foto Doina Ișfănoni, 2020.
Diversitatea modelelor era dictată și de apartenența la statutul civil al purtătoarelor: fete necăsătorite, neveste tinere, femei bătrâne. Cămășile fiecărei categorii aveau ca semn distinctiv motivele decorative folosite în cadrul celor trei segmente ale mânecilor. Din această perspectivă vom constata că la cămășile de secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea în altiță predomină motivele geometrice grupate în 5-6 sau chiar 7 registre transversale cu: romburi, rozete („soarele”), spirale („melcul”), S-ul culcat, X-uri, linii șerpuite („valul”), zig-zaguri („colții lupului”), pătrate („casete”). Acestor motive le sunt asociate reprezentări stilizate geometric ale unor
motive simbolice și astrale: crucea, stelele, ochiul („ochișorii”).
De la mijlocul secolului al XX-lea, acest repertoriu ornamental se diversifică tot mai mult, aducând în compoziția cămășilor (în altiță, încreț și râuri) motivele vegetal-florale. Modul de stilizare și redare a acestor motive – trandafiri, garofițe, maci, cicoare, bujori, margarete, trifoi cu patru foi, rămurele cu frunze și flori, buchete, inflorescențe diverse (miez de floare), boboci – devine naturalist. Un loc de cinste în categoria acestor motive revine pomului vieții, redat ca plantă în ghiveci sau ca arbore cu trei ramuri (copac cu trei crengi). Până în perioada interbelică fiecare dintre aceste motive au fost redate într-o manieră geometrizantă, având în vedere și tehnicile de broderie.
Specific cămășii oltenești este decorul compact al altiței, cu 5, 7 sau 9 registre („o altiță frumoasă este o altiță bogată”, Olguța Alexandrina Filip, Cezieni, Olt), încrețul colorat și râurile verticale sau reunite într-o rețea numită local blană (Mehedinți, Nordul Oltului, Vâlcea).
Cromatica preferată pentru cămășile oltenești cu altiță este dictată de vârsta și statutul civil al purtătoarelor. Respectând regula concordanței cromatice cu celelalte categorii de piese complementare, care se asociază pe purtător – catrințe, vâlnice, pieptare, veste. Roșul, în diverse nuanțe, este propriu tinerelor (fete, neveste tinere). Roșul vișiniu și albastrul în tonuri diferite, de la bleu la ultramarin, sunt preferate de femeile mature și cele vârstnice. În această dominantă cromatică, încrețul de pe mâneca acestor cămăși este cusut cu o culoare diferită: de la alb, fildeșiu și galben (sfârșit de secol XIX – început de secol XX), spre culori mai vii, precum portocaliu, verde (din perioada interbelică până în prezent). În Gorj, Romanați, Câmpia Boianului, sudul Doljului, încrețul cămășilor cu altiță este ajurat (lucrat în șabac), păstrând culoarea alb fildeșiu.
colecția de etnografie a Muzeului Județean Olt, foto Doina Ișfănoni, 2020
Costum popular românesc zona Muntenia
Cămășile femeiește din Muntenia sunt de tip carpatic, încrețite în jurul gâtului pe bentiță și cu repartiția ornamentelor potrivit tradiției: pe piept, pe altiță, de-a lungul mânecii.
În Teleorman, mâneca cămășilor vechi se compune din două sau trei bucăți de pânză, formând altița, încrețul și mâneca propriu-zisă. În Teleorman, cămășile vechi sunt croite din foi lungi de la gât până la glezne, fără tăietură în talie, cu câte doi clini laterali. La cele cu ia separată, poalele sunt formate din trei lățimi de pânză, două pentru față și spate, plus doi clini laterali. Cămășile mai noi păstrează croiul amintit, cu excepția mânecii de la care dispare tăietura obișnuită a altiței separate.
În zona Muscelului, croiul pieselor prezintă diferite variante, determinate de vechime, de talia purtătoarei, de lățimea pânzei etc. Ia se compune din ,,trup” – partea superioară – și din poale. Părțile componente ale iei poartă în zonă denumiri diferite: ,,ciupag” pentru foaia din față, ,,altoaie” pentru clini, ,,obinzică sau brețară” pentru guler, ,,băgătură” pentru clinul de sub braț, ,,bantă” pentru manșetă și ,,fodor” pentru volanul mânecii. Patru sau cinci foi drepte, dintre care una sau două formează mânecile, iar restul, fața și spatele, care sunt încrețite în jurul gâtului și susținute de o bentiță, reprezintă tiparul cel mai simplu de cămașă din Muscel.
La piesele vechi, mânecile sunt largi, lucrate din două foi, la cele din primele decenii ale secolului al XX-lea ele pot fi lucrate dintr-o foaie și jumătate, iar cele din a doua jumătate a secolului, sunt, de regulă, realizate dintr-o singură foaie. Poalele cămășilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea și al celor din primele decenii ale secolului al XX-lea sunt lungi până la glezne. Cu cât ne apropiem de timpurile noastre, poalele se scurtează, schimbând aspectul monumental caracteristic portului femeiesc muscelean. Mânecile foarte largi, strânse pe o manșetă a cărei lățime variază iar cămașa lungă până la glezne este frecvent întâlnită în secolul XVI în Țara Românească, așa cum o atestă și costumul fiicelor lui Neagoe Basarab.
a fresco, din Biserica Episcopală a Mănăstirii Curtea de Argeș, Ante 1526, autor Dobromir Zugravu
În zona Prahovei, pentru o cămașă cu altiță sunt folosiți cam 3 m de pânză care este croită „pe fir”. Pentru o cămașă cu altiță se croiesc pieptul și spatele, mânecile și pava (bucată de țesătură, de formă pătrată, introdusă la subraț pentru a da amploare cămășii). Pentru răscroiala mânecii se măsoară 12 cm în jos de la umăr, iar broderia de altiță va fi lată „de-o șchioapă” (5-6 rânduri, cam 25-30 cm). Cămășile vechi din Vlașca sunt croite din foi lungi, până aproape de glezne, cu câte doi clini laterali și mânecă cu împărțitură în trei, altiță, încreț continuată cu pânză de borangic care rămâne de cele mai multe ori fără râuri.
În zona Teleormanului, decorul este dispus în trei registre: pe altiță în benzi orizontale cusute cu borangic sau mătase policromă, încrețul monocrom, puțin mai
îngust, așezat sub altiță, decorat de obicei cu motive romboidale și o parte cu mai multe șiruri de ornamente dispuse vertical. Un pătrățel de pânză numit ,,subsoară
sau altoi” montată sub braț dă lărgime mânecii. Cusăturile sunt dispuse pe guler și la gură, pe piept sub forma unor șiruri de motive geometrice dispuse vertical
încadrând gura, pe spate și pe mânecile largi ori terminate cu bentiță sau volan. Pe marginea mânecilor și pe poale sunt croșetate ,,bagatele” sau ,,colți”.
Pentru toate momentele când cauți un cadou și treci prin „ce să-i iei, ce să-i iei?” la-i CARDUL CU MILIOANE DE IDEI de la eMAG
În Vlașca, o notă distinctă este dată de gulerul înalt, format din crețuri susținute pe o bentiță montată în interior, tivite pe margine cu drug roșu. O altă notă particulară a decorului cămășilor este dată de structura compoziției, ordonată în benzi împărțite în pătrate, fiecare cu motive diferite așezate oblic, conturate cu fluturi aurii în formă de solzi. Mâneca este largă cu un șir de motive pe margine sau încrețită pe o bentiță cusută cu motive similare. Pe piept se regăsesc benzi verticale similare celor de pe altiță. Stilul decorului, tehnica de cusut, cromatica discretă, sunt caracteristice acestor cămăși. În modelul de pe poale figurează un șir de oameni prinși în horă, fiind completare a ansamblului decorativ al cămășii.
În jurul lacului Snagov, în Ilfov, s-a purtat și ,,ia cu încreț sau cu ciupag” întâlnită în timpul cercetărilor, ca o relicvă, numai în comuna Buriaș. Deosebirea dintre această cămașă și aceea descrisă mai sus constă în gura poziționată laterală, în partea stângă, la îmbinarea dintre piept și mânecă, ca și broderia executată pe muchia cutelor executată sub bentița de la gât. Mâneca se termină într-un grup de cerculețe care formează o manșetă cu un mic volănaș. Poalele iei, croite din trei lățimi de pânză au pe marginea de jos, dantelă croșetată.
Ca și în alte regiuni, în Muscel, decorul urmează linia dreaptă: șiruri pe piept, spate și mânecă sau șiruri de pătrate și dreptunghiuri cu motive geometrice pe piept și mai puțin pe spate. Motivele florale, atunci când apar, sunt puternic geometrizate. Fragmente de cămăși descoperite în morminte din secolele al XIVlea și al XV-lea, ca și unele portrete de ctitori, dovedesc că spațiile destinate decorului în trecut, au fost, ca și astăzi, gulerul, gura cămășii, piepții și mânecile.
În sistemul general de ornamentare a cămășii, decorul este dispus pe suprafețele vizibile și nesupuse uzurii, cum este partea din față a mânecii, pieptul, gulerul și marginea de jos a poalelor. Cămășile și iile din Muscel fac parte din tipul cu altiță, cu ornamentele grupate în trei registre: o bantă orizontală de dimensiuni variabile, formată din câteva galoane – trei până la nouă rânduri – lucrate în cruciulițe, lănțișor și gura păpușii, care se succed, alăturate și despărțite între ele prin câte un model îngust, cu motive în diferite culori. La unele cămăși, altița este croită separat. La cămășile mai noi, altița se mărește, formând un ornament compact, omogen.
Altița este urmată de o bantă, cusută cu alb, galben sau portocaliu, mai îngustă, realizată prin încrețirea pânzei cu un punct de cusătură specială foarte vechi, numită încreț de sub care coboară spre manșetă, trei sau patru șiruri verticale cu motive similare celor de pe altiță.
La cămășile de Muscel însă, uneori, șirurile de pe braț străbat încrețul, ajungând până la altiță, astfel că din încreț nu rămâne decât o mică porțiune între intervalele dintre râuri. Repertoriul ornamental este preponderent geometric. Pe pieptul iei, ornamentele sunt dispuse în șiruri verticale, de o parte și de alta a gurii. Nota caracteristică a compoziției decorative o constituie succesiunea de pătrate și dreptunghiuri, sau desfășurarea unor nervuri cu ,,fuști” care se înșiruie vertical. Pe
guler sunt prezente ornamente de mici dimensiuni, în funcție de mărimea acestuia.
În zona Argeșului, elementul specific cămășii femeiești este încrețul colorat, de regulă în portocaliu și pomneata răsfrântă (mâneca este strânsă pe o bentiță și răsfrântă pentru a forma un fel de volan).
Cămașa veche de Prahova, purtată la începutul secolului al XIX-lea, nu seamănă cu cea purtată astăzi. Aceasta avea pe mânecă două benzi orizontale, una „râu peste umăr”, mai lată („de 4 degete”) și alta mai îngustă („de 3 degete”), brodate cu motive lucrate „în bușteni” (sau punct bătrânesc”, Iulia Goran) , o cusătură bombată, plină, lucrată cu arnici negru sau roșu și negru. La această cămașă veche se mai întâlnește o particularitate, și anume- o cusătură peste muchiile crețurilor, de sub guler, asemănătoare cu „ciupagul” din Transilvania (de unde s-a extins în Prahova). Din acest tip de cămașă a evoluat cămașa actuală cu altiță, încreț (sau „ajur” sau „alb”, Iulia Goran) și „șinătău” (trei râuri verticale, amplasate pe fața mânecii).
Cromatica cămășilor muscelene se caracterizează prin folosirea unui număr relativ restrâns de nuanțe. Culorile de bază ale cămășilor femeiești din Muscel sunt, în afara fondului alb, roșu și negru. La acestea se adaugă auriul și argintiul firului, fluturilor mici și, mai târziu, al mărgelelor mici, rotunde, policrome sau tubulare,
portocalii, pentru diversificarea armoniei. Acestor culori de bază li s-au alăturat,
ulterior, cu măsură, galben, verde, violet etc. fără a strica echilibrul prin contrast.
Ornamentele sunt cusute în Prahova cu arnici sau mulineu roșu și negru (sau în culoarea preferată a celei care comandă cămașa). La cămășile vechi se foloseau și paiete pentru decor (astăzi se pun doar la comandă, deoarece acestea oxidează ușor și pot degrada cămașa).
Costum popular românesc zona Moldova și Bucovina
Pentru zonele din Moldova unde s-au cusut cămăși cu altiță, în secolul al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea, pânza folosită preponderent era cea țesută în două ițe, fie in în in, fie in în bumbac. Astfel urzeala era fie de in fie de bumbac iar băteala din in, cu o lățime care varia de la 40-45 cm în zona estică și de sud a Moldovei, fie mai lată, și anume de 50-60 cm, în Bucovina și zona de munte a județului Neamț, Bacău. Excepție face zona de munte a Bucovinei, unde pânza ajungea în unele situații la 80 cm. Pânza de casă era țesută în război orizontal, cu două ițe și spată, în funcție de lățimea pânzei, a grosimii firului de urzeală și a desimii produsului finit, această urzeală putea varia de la 12 la 26 de jirebi, jirebia fiind unitatea de măsură la urzit care desemna grupajul a 30 de fire consecutive la urzit.
În perioada interbelică, în câteva zone se renunță la pânza de casă în favoarea pânzei crețe – Neamț, Vaslui, Vrancea; și a marchizetului – Bucovina de munte (Dorna, Câmpulung Moldovenesc, Humor). Pentru zona Bucovinei, la șes se păstrează moda pânzei de casă până astăzi, fie ea combinație in în bumbac, fie, în perioada comunistă, bumbac în bumbac.
Zona de munte a Bucovinei revine la pânza de casă pentru cămășile cu altiță în anii 80 ai secolului trecut, țesută bumbac în bumbac. Marea majoritate a femeilor care cos în satele Bucovinei cămăși cu altiță folosesc pânză de casă, țesută de femei specializate în același război orizontal denumit în zonă stative. Bumbacul folosit pentru urzeală și băteală este denumit în zonă Sibiu, fiind un bumbac produs la Tălmaciu și cumpărat din comerț. Doar câteva femei din zona de șes cos cămășile bătute cu mărgele pe matador, o pânză industrială de bumbac rară, care permite coaserea mai ușor a modelelor, decorul fiind compact, nu lasă la vedere ochiurile pânzei.
Pentru perioada secolului XIX și începutul secolului XX, în toată Moldova și Bucovina s-au folosit pentru realizarea broderiilor de pe cămășile cu altiță bumbacul, lâniță, mătasea de vierme, cumpărate de la dugheană – prăvăliile sătești fiind nemțești sau evreiești. În funcție de zonă s-au folosit și alte materii prime pentru broderie: Vrancea – fir metalic, tel/beteală, paiete; Bacău, Neamț – fir metalic, mărgele; Bucovina – fir metalic, paiete, mărgele aduse din Viena; aceste materiale erau cumpărate din magazine. Arareori în această perioadă femeile coseau cu fire prelucrate în casă – tort (fuior de cânepă tors subțire) fiert în lapte în zona Bucovinei pentru realizarea încrețului, lână toarsă în casă și vopsită chimic în Bucovina, Neamț, Bacău, Vrancea.
Perioada interbelică aduce noi materiale, lânița și mătasea naturală sunt înlocuite de bumbacuri mercerizate și vâscoză, mătasea vegetală, acestea fiind mult mai ieftine și mai ușor de procurat. În perioada comunistă, firul metalic și paietele metalice sunt înlocuite de firul lamé și paietele din plastic sau gelatină. Mărgelele sunt din ce în ce mai folosite în broderie, fiind aduse din Cehia – mărgele cehești. Astăzi majoritatea zonelor folosesc pentru realizarea motivelor mătase vegetală de Bicaz, mărgele importate și cumpărate din magazinele de hobby, bumbacul de Tălmaciu și firul lamé.
Cămășile încrețite la gât se prezintă sub forma mai multor tipuri: cămașa cu
încrețitură, cămașa cu ciupag și cămașa cu lăncez. Cămașa cu încrețitură, cunoscută și sub denumirea de „cămașă cu altiță”, „cămașă cu brezarău” și mai rar „cămașă cu țâtură”, se obține din cinci lați de pânză: trei pentru stanii cămășii și doi pentru mâneci. Gura de la gât a cămășii se formează de fapt prin simpla încrețire a acestor cinci lați și a altițelor, cu ajutorul unei ațe de in sau cânepă, numită „spacmă” sau brezărău (pronunțat în unele zone și „brizărău”). Mâneca acestor cămăși cu altiță se realizează de obicei dintr-o singură „foaie”.
Pentru toate momentele când cauți un cadou și treci prin „ce să-i iei, ce să-i iei?” la-i CARDUL CU MILIOANE DE IDEI de la eMAG
Ca o particularitate de croi, trebuie menționat că mai ales la sfârșitul secolului al XIX-lea partea mânecii pe care se cosea altița se croia separat. Aceasta se datora faptului că lucrul la altiță dura mai mult și pentru cusătura aceasta femeile evitau să poarte cu ele întreaga mânecă. Unele cămăși aveau croită separată și partea de la altiță în sus, fapt care a atras probabil și denumirea de „bucată spartă”. De la mijlocul secolului al XX-lea această particularitate dispare, altița devenind parte componentă a latului întreg al mânecii. În perioada intermediară acestor două tipuri de croi, latul mânecii era „săbiat” la altiță și în acest caz, lărgimea cămășii la gât se micșora.
Bucovina este singura zonă care păstrează până astăzi rolul funcțional al brezărăului. Iașul, Neamțul, Bacăul, Vrancea, încă de la începutul secolului al XXlea au renunțat la această particularitate de croi, în favoarea prinderii laților de pânză aferenți trupului cămășii și ai altițelor într-un guler.
În ceea ce privește croiuri deosebite, semnalăm prezența în zona Vrancei a cămășilor cu mâneca răsucită, care se integrează tot în categoria cămășilor cu altiță; croiul trupului și al altițelor este cel tipic, inovația stă în alcătuirea mânecii dintr-un
triunghi de pânză lung – cu latura cea mai lungă de 1,80- 2,80 m, rotit în jurul unui
ax. Aceste piese dispar din uz în deceniul 3 al secolului trecut. În aceeași categorie
se încadrează cămășile cu chirușcă, ce au de această dată altița triunghiulară. Ele
sunt întâlnite în zona Bacăului și a Vrancei.
Cămășile se completează cu poalele făcute din mai multe lățimi de pânză (în majoritatea cazurilor se folosesc trei lați de pânză, uniți simplu prin „găurele”
făcute cu acul, la cele mai vechi piese). La cămășile mai noi poalele au jos un rând
mic de pui, fie realizați din „șabace” fie prin „cusătură în puncturi”. Uneori poalele
sunt făcute din patru lățimi de pânză și în acest caz ele apar puțin evazate spre
marginea inferioară, datorită clinilor.
Ornamentele cămășilor cu altiță trebuiau să fie cât mai la vedere, mai ales pe
mânecă și pe piepții care sunt cele mai pline părți ale cămășilor. Altițele și încrețeala erau cele mai importante registre decorative ale unei cămăși. Pe altiță se coseau de obicei cinci-șase rânduri de „pui” sau se realiza un desen compact sau mici flori și figuri așezate una lângă alta. Desenul de pe altiță e același pe toate „râurile”, acestea fiind despărțite de niște dungi înguste, cusute pe dos, în culoare galbenă sau portocalie, roșie sau neagră numite „mășcățele”. Uneori aceste „mășcățele” erau cusute cu fir de aur sau argint – mai ales pentru cămășile de mireasă sau de nănașe. Un alt rând de „mășcățele” împrejmuiește toată altița, singurul capăt liber fiind cel dinspre brezărău. Cusătura altiței e de obicei realizată în punct de „cruciță” sau de „jumătăți”. Printre acestea mai vine și o cusătură mai grea numita „lanțujel”. Încrețeala se cosea pe față în mai multe culori, de regulă cu jumătăți de cruciță. Desenele încrețelii sunt în general motive geometrice, late aproape cât latul unei palme. Acest desen este denumit în general: coarnele berbecului, cheia, ruja.
De la încrețeală în jos vine desenul de pe mânecă. Acesta e de regulă „costișet”, adică realizat din modele care brăzdează mâneca oblic. Aceste modele sunt foarte diferite, fie sunt lucrate „în cruciță”, fie în „jumătate de cruciță”, fie în „puncturi” ce se lucrează în aceleași culori cu altița. Un alt tip de veche tradiție este acela al împărțirii mânecii printr-un „stâlp”, care are de o parte și de alta motive vegetale. Acest „stâlp” are de obicei un registru geometric realizat de obicei cu „cusătură pe dos” în culorile altiței. Ornamentele de pe părți sunt realizate „în crucițe” și în „jumătăți de cruciță” în culori mai închise, fiind împărțite de obicei în trei mari planuri de fiecare parte a stâlpului.
La mijlocul secolului al XIX-lea, în întreaga zonă, culorile preferate pentru broderii erau portocaliul, roșul aprins și vișiniul. În perioada 1870-1890, gama cromatică folosită era roșu, negru, portocaliu, albastru, alb, galben. O schimbare radicală apare în Moldova și Bucovina în primii ani ai secolului al XX-lea când gama cromatică suferă o transformare, renunțându-se la culorile puternice, cămășile având un colorit mult mai sobru. Negrul începe să fie folosit din ce în ce mai mult, atât pentru altițe cât și pentru râuri.
În sudul Transilvaniei – zonele Orăștie, Blaj, Mărginimea Sibiului, Târnave, Valea Jiului – se poartă tot tipul carpatic de cămașă, având toate lățimile de pânză încrețite în jurul gâtului, pe o bentiță-guler. Din punct de vedere decorativ cămașa femeiască în aceste zone se numește ie cu umăraș și șire pe mânecă (cu pui păstă umăr).
În Mărginimea Sibiului din șirul de broderie poziționat transversal, la nivelul umărului, coboară 3-5 șiruri scurte de motive mărunte, lucrate la fir, cu motive vegetale: frunzulițe și flori stilizate. Cromatica acestor cămăși este sobră, bazată pe dominantă de negru și fir metalic auriu.
boboci, Tilișca, Sibiu, Muzeul de Etnografie Brașov, foto Arpad Udvardi
Această variantă decorativă a cămășii cu altiță aduce în atenție o compoziție rafinată care respectă structura cămășii cu altiță din Moldova, Muntenia și Oltenia. Cromatica este bazată pe dominantă de vișiniu, cu accente de negru.
Iile vechi din Săsăuș (Valea Hârtibaciului) au altiță/ umăraș funcționaldecorativă
cusută cu arnici și lânică (strămătură) într-un registru decorativ îngust, dreptunghiular, cu motive geometrice policrome, precum „munții”, „pui ăi trei întrunul“, „vârtelnița”, urmată de încrețul de sub guler, brodat pe muchia
crețurilor/cute, cu motivul „luncețu” (lănțișor).
În Mărginimea Sibiului, ca element de continuitate, se poartă și astăzi tot ia
cu umăraș, o altița minimală, ca rezultat al croiului vechi, amplasată pe umăr. Din
fotografiile vechi de la sfârșitul secolului al XIX-lea, observăm că femeile din Mărginimea Sibiului purtau astfel de ii cu decor discret, foarte fin, îngust, (0,5 – 1,00
cm) fiind cusut cu foarte multă migală, pe un singur fir cu arnici negru. Maria Ciucă,
meșter renumit în coaserea cămășilor cu umăraș, precizează că această culoare a
devenit omniprezentă în cromatica iilor din Mărginime după Primul Război Mondial
când femeile își jeleau soții, copiii, frații decedați în război.
Cele mai frecvente motive decorative (geometrice și florale stilizate) cusute pe umăraș, care se regăsesc și de-a lungul ciocănelelor sunt: inimi, rodenesc (preluat din satul Rod), steluța, zălița, lucrate cu punctul rupt în punct, musca mică și musca mare. Motivele pahar cu flori, trandafiraș, măghiran, trifoi, sunt cusute pe 2 sau 3 fire în cruciulițe.
Complexul Național Muzeal ASTRA, foto Silviu Popa
zona Mărginimea Sibiului, foto Arpad Udvardi, 2020
La începutul secolului al XX-lea, din această cămașă s-a dezvoltat cămașa femeiască de Săliște-Sibiu, care, într-o primă etapă, păstrează șirul peste umăr, dar
intercalează între șirele de pe braț câte un rând de duluri (dungi negre cusute dens).
Ulterior, dulurile sunt înlocuite de ciocănele, benzi de cusătură compactă care se
întind pe toată lungimea mânecilor, de la gât la fodori, flancate de mici motive
vegetale. La rândul lor, ciocănelele sunt înlocuite cu panglicile negre din catifea
sau mătase. Expansiunea acestui tip de cămașă în sudul-vestul Transilvaniei,
inclusiv în satele de ungureni din Oltenia, s-a datorat, pe de o parte, facilităților de
confecționare (atelierul de la Săliște folosea materii prime fabricate – giolgi (pânză
industrială) și panglici de catifea (saten) – iar, pe de altă parte, Reuniunii femeilor
române și Asociațiunii ASTRA, care l-a promovat ca emblemă identitară a
românilor. De aici, prestigiul de care se bucură și astăzi, fiind considerat în
Transilvania costum național, așa cum în Muntenia este costumul din Muscel.
În Moldova și Bucovina, motivele se căutau peste tot, se furau, se lucrau pe
ascuns. Se obișnuia ca la pănura care se da la piuă să se coasă într-un colț un petec
de pânză cu elemente ornamentale de la o cămașă veche. Cu un altul identic se
recunoștea proprietatea atunci când se lua pănura de la piuat. În felul acesta s-a
ajuns la răspândirea și furarea multor elemente ornamentale din diferite sate, căci
multe femei își luau de acasă pânză, ac și ață, spre a copia modele de pe mostrele
pănurilor duse la piuă (procedeul fiind cunoscut ca „furatul” modelului).
La fel, până la finalul perioadei interbelice, circulau prin sate coropcarii – vânzători
ambulanți de haine vechi, linguri, vopseluri, care luau din sate cămăși vechi în
schimbul lingurilor și le vindeau în alte sate doar pentru modelele ce nu existau în
respectivele comunități. Este relatat de asemenea că, de multe ori, izvoadele furate
– mai ales la biserică, horă, nuntă – erau cusute pe cămăși obișnuite de lucru, spre a
discredita ornamentul și a-i face în ciudă vreunei rivale, jignire ce nu-și avea pereche. În asemenea cazuri, proprietara cămășii de sărbătoare, nu o mai purta dând-o negustorilor de haine vechi pe fuse sau linguri.
În spiritualitatea tradițională, rombul, spirala, cercul, rozetele, stelele, crucea, coarnele berbecului, dinții de lup, hora, pomul vieții etc. nu sunt doar simple semne decorative. În credința țăranilor, acestea au menirea de a proteja purtătorul, aducându-i integritate fizică și mentală, prosperitate și fecunditate. Simbolurile primordiale ale umanității, exprimate prin rigoarea formelor geometrice – linie, cerc, romb, pătrat, triunghi, spirală, cruce –, ne vorbesc despre soare și stele, despre pământ și apă, despre etapele existenței umane și despre universul spiritual al unui popor aflat într-un permanent dialog cu mediul înconjurător și divinitate.
Din simbolistica ornamenticii costumului popular aflăm informații despre ocupațiile locuitorilor, despre păsări și animale, despre flori și plante, despre dansurile oamenilor, despre opțiunile și credințele fiecărei generații. Prin compozițiile și motivele decorative folosite la împodobirea cămășilor și a celorlalte piese componente ale costumului femeiesc – catrințe, fote, marame, pieptare, cojoace, șube, sumane – costumul devine o fascinantă concretizare vizuală a cosmogoniei și mitologiei românești.
Cromatica motivelor potențează forța comunicațională a decorului, fiind, cel
mai adesea, legată de valoarea simbolică acordată diferitelor culori și tonalități, în
mentalitatea tradițională. Din această perspectivă totdeauna mireasa avea cămașă
brodată cu roșu, pentru a fi protejată de eventualele atacuri dușmănoase ale forțelor
nevăzute sau pentru a nu fi privită cu ochi răi (deochiată) de celelalte fete, iar negrul
sau albastrul ultramarin se considerau a fi culorile bătrâneții și mesagerii vizuali ai
durerii în fața morții; cămașa cu broderie neagră se îmbrăca la înmormântări,
purtându-se apoi pe toată perioada doliului, indiferent de vârstă.
În Prahova, cămașa pentru înmormântare pe care și-o pregăteau cele mai bătrâne dintre femei era brodată cu un model anume pentru acest prag de trecere. Trecătoarea mare se broda pe cămășile pentru bătrânele pregătite pentru Marea Trecere. In cele mai numeroase cazuri erau lucrate cu roșu și negru, culori care simbolizau viața și moartea. Dacă unele femei mai tinere îndrăgeau ornamentul îl puteau coase pe cămașă dar în alte culori – albastru închis și bleu. Acest motiv nu se cosea niciodată pe cămășuța unei fetițe.
O variantă a acestui model este trecătoarea mică, pe care o întâlnim pe cămășile cu altiță ale fetelor și nevestelor tinere, modelul simbolizând trecerea de la un statut la altul, de la starea de fată la cea de femeie măritată. Se lucrează în culorile roșu și negru sau roșu și grena. Aceste ornamente fac legătura cu lumea reală simbolizând prin “urzeala” și “dusura” modelului o policioară, un pârleaz care ajută trecerea de pe o proprietate, o gospodărie, în alta (Prof. Vasile Focșeneanu, Breaza).
Zona Moldovei de munte a avut o veche tradiție în ceea ce privește purtarea în zilele de sărbătoare a cămășilor cu altiță dar și în realizarea acestor piese. Astăzi zona în care încă se mai realizează cămăși cu altiță este mult mai restrânsă decât la începutul secolului trecut. Bucovina se remarcă prin continuitate în ceea ce privește meșteșugul realizării acestor piese, existau aproape în fiecare comunitate femei care cos pentru nevoile familiei aceste cămăși de sărbătoare, dar și care cos pe comandă mai ales pentru mirese și pentru soacre. Astăzi la mare parte din nunți, mireasa, mirele, nașii, socrii, domnișoarele de onoare la cununie poartă costumul tradițional, ca marca a statutului social.
Obiceiul ca la fiecare prag existențial – copilărie, adolescență, căsătorie, moarte – să se confecționeze noi piese de port, în special cămăși, pentru a fi îmbrăcate și etalate ca însemn de vârstă, gen, statut civil, prestigiu de neam și apartenență la comunitate explică numărul mare de costume existent în fiecare familie de români. Acestor obiceiuri li se adaugă credința că, anual, de Paști, fiecare om trebuie să poarte o cămașa nouă; unui spirit renăscut odată cu Învierea Mântuitorului i se cuvine, pentru trup, și o haină nouă.
Încântat de frumusețea broderiilor iilor românești și inspirat de prietenele
sale românce Elena Văcărescu, Ana de Noilles, Martha Bibescu, Elvira Popescu,
precum și de pictorul Th. Pallady, care i-a dăruit câteva ii românești, Henry
Matisse, unul dintre cei mai mari pictori ai secolului al XX-lea, a creat în aprilie
1940 o serie de picturi inspirate din legendara cămașă românească cu altiță, având
ca temă – La blouse roumaine:
Fetele învață de la cea mai fragedă vârstă (5-6 ani) să coasă, apoi, către adolescență, reușesc să-și însușească toate operațiile, începând cu croitul pânzei și încheind cu ornamentația bogată și complexă. Abilitățile formate de timpuriu sunt cultivate întreaga viață, astfel încât se poate afirma că această valoare patrimonială este deținută de persoane cu vârsta între 7 și 80 ani.
învață punctele de broderie pentru cămășile cu altiță sub coordonarea meșteriței Constantina Pistol,
comuna Cezieni, județul Olt, foto Doina Ișfănoni, 2020
Sursa articol:patrimoniu.ro
Abonează-te la postările noastre dacă ți-a plăcut acest articol
Citește articole similare:
Articole similare:
Colțul de produse românești 